Care credeti ca este cladirea simbol a orasului Iasi?

marți, 1 noiembrie 2011

Punct și virgulă

Sâmbătă. Zi relaxantă de felul ei. Poți să faci curățenie, să gătești, să te uiți la filme sau să dormi bucurându-te de sfârșitul de săptămână care tocmai începe. Însă o sâmbătă de 22 octombrie nu are cum să se încadreze în tipare nici în ruptul capului. Cel puțin asta din anul 2011.
            Mult stres, trezit de dimineață și pus la punct ultimele detalii. Așa arăta agenda. Se apropia cu pași repezi ora 19, când echipa trebuia să fie acolo, pe baricade, cu un spectacol minunat oferit celor care aveau să fie în sala de la Ateneu. Repetiții, ecusoane pline de oboseală, dezamăgire presărată cu un strop de optimism, toate erau acolo, printre noi. Tot felul de stări își făceau loc prin sufletele noastre, însă indiferent de natura lor, stropul ăla de optimism învingea. Parcă auzeai din mintea fiecăruia o voce șoptită „Lasă, măi, că o să fie bine!”. Și ghici ce? Așa a fost. A fost bine și frumos pentru toți. Atât de bine încât la sfârșit, eram aproape de sensibilizare maximă tradusă de o lacrimă ivită în colțul ochiului, dar ștearsă de hohotele de râs din sală. Eram tristă că se termina, dar fericită că se întâmplase. Eram între stări și nu mă puteam hotărî.
            Nu am mai trăit de mult timp emoții puternice. Nici măcar când sunt în culise și mă pregătesc să dansez nu mai simt că îmi tremură genunchii. Când am ajuns la spectacol, în spatele ușii de la intrare se ascundea eul ăla de care mă temeam, ăla căruia îi tremurau picioarele atât de tare și înghițea în sec din cauza unui nod în gât. Și nici măcar nu eram pe scenă.
            E fascinant cum internshipul Pelerin în Iași și oamenii pe care i-am întâlnit aici m-au făcut să retrăiesc astfel de emoții. Dar știu sigur că ingredientele echipei au fost cele care, puse la un loc într-un context de invidiat, au scos la iveală cele mai bune idei. Cu o Ana hiperactivă, un Andrei care alegea faptele în detrimentul vorbelor, un Dragoș de esență tare, o Nadia ce transforma panica într-un zâmbet, un Ciprian pus pe șotii mai tot timpul, o Camelia ca voce a rațiunii, o Oana  împăciuitoare și un Mihai și Vlad ca pachet de simț artistic, nu aveai cum să dai greș.
            Două săptămâni în care nu am dormit la fel de mult, nu am mâncat mai deloc, am înghețat de frig prin apartamente încăpătoare, am râs, am călătorit în trecut,  am țipat la cei din jur cu riscul de a fi înjurați, am scris texte, am intonat fraze, am calculat bugete și ne-am exersat metodele de persuasiune, am imaginat și elaborat fel de fel de scenarii prin sălile de bibliotecă. Toate astea ca într-o seară de sâmbătă să zâmbim și să fim și mândri de acel zâmbet.
 Și da, am reușit. Pentru că Iașul suntem noi!

Firuta Slevoaca

Un comentariu: